Inspiră, expiră. A mai trecut un an. Ești bine? 

A fost

… ce-a fost, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Pentru mine, 2023 a fost anul în care am reluat munca după aproape patru ani petrecuți în concediul de creștere a copilului, am încheiat anul întâi de la a doua facultate, am ținut de mână doi copii care au crescut într-un an cât eu mi-aș fi imaginat că-n șapte, am adoptat încă o pisică și am lansat blogul. În același timp, mi-am smuls părul din cap de neputință uneori, am căzut atât de jos încât aproape că nu m-am mai putut ridica nici chiar prin terapie (cu care am avut, de asemenea, suișuri și coborâșuri), am avut atacuri de panică lunare și am început să înțeleg ce înseamnă “distimii”. Un an cu de toate.

Dar tu?

Ai umblat departe, sau mai degrabă ai bifat kilometri prin birou ori prin bucătărie. Ai avut multe oglinzi în care să te privești, sau ai reușit să le ocolești sistematic. Ai auzit în jur glasuri de oameni, sau doar pe-al propriilor gânduri majoritatea timpului. Ți-ai spus “Iar asta?... Nu mai vreau!”, sau “Ce bine e!”, uneori în aceeași zi. Ai dansat sau ai cărat sacoșe încărcate. Ai trăit mai mult în zi sau în noapte. 

Dar cine ține socoteala? Noi toți suntem acolo, și le-am făcut pe toate; în viața asta reală, nu în cea de pe ecrane. 

E tare ispititor (și firesc, uman) imboldul de a gândi în perechi opuse, ca cele de mai sus. La fel de irezistibilă e tendința de face un bilanț și de a-l duce cu tine, dominant, în noul an, ca pe o trenă de la o rochie prea lungă, peste care ușa s-a închis. Odată cu bilanțul, repede vine și companioana lui, categorizarea – am fost mai bine sau mai rău decât cutare, sau decât standardul pe care chiar eu mi l-am setat, ceea ce mă face fie să-mi confirm valoarea și să mă simt mai bine, fie să mă văd diminuat și ]n mod inconfortabil redus la banca de rezerve. 

Mult timp, am făcut și eu asta: bilanțuri contabilicești, urmate de cutii cu rezoluții de Anul Nou, pline cu bilețele despre ce să fac mai mult și ce să încetez să fac în noul an. Nu pot să spun decât că poate 2% dintre ele s-au realizat (din lipsă de putere predictivă sau pur și simplu de timp), restul contribuind la bagajul emoțional din următorul an, și tot așa.

Eu vin și zic: rezistă-le, doar azi, lui “am fost mai bine sau mai rău decât”, dar și lui “a fost bine/rău” în general. E suficient că au fost, că ești, aici și acum.

Iubesc fenomenul Pantone - Color of the year, tocmai fiindcă mă împinge dincolo de tendința mea naturală de a pune anul sub semnul unui alb sau negru decisiv; în schimb, îmi reamintește că există infinite nuanțe sub semnul cărora se întâmplă să trăim anul ce a fost sau pe cel care vine. Și nu voi spune că este în regulă să fie așa, ci doar că e uman. Așa suntem, așa vom fi – cu întuneric și lumină în fiecare miez de zi. 

Oricare ar fi fost culoarea anului ce se încheie, asta a fost povestea ta – povestea noastră. Mai grea sau mai ușoară, mai convențională sau total originală, a fost, cu siguranță, o pendulare între extreme, o căutare zilnică a unui buzunar de echilibru în care să-ți tragi sufletul pentru pasul următor. Fie că te simți într-o extremă a continuumului suportabilității, ori la o medie confortabilă, lucrurile prin care treci sunt perfect umane. 

Suntem făcuți din intervale între care se întâmplă ceea ce noi numim “normalitatea vieții”. Intervale individuale pe scala de pe cântar, pe cea a performanței în muncă sau a cantității de stres tolerate, dar și pe cea conflict-pace, apropiere-depărtare față de cei dragi, ori depresie-absența ei. Iar intervalul pe care îl tolerăm la un moment dat poate fi mai mic sau mai mare decât mintea noastră crede. Poate că nici nu concepeai că ești capabil de chiar atâtea, iar reziliența ți s-a clădit din mers în timpul anului trecut. Poate că te întrebi dacă ai cedat prea ușor, dacă ai fi putut face mai mult sau dacă ți s-a dat prea mult de dus. Magia este, însă, în faptul că intervalul e mereu flexibil. Învățăm din mers, și creștem la fel. Vom face asta și în noul an, dacă ne dăm voie.

La final de 2023, spune-ți povestea celor ce au fost, dar încearcă să o lași și pe cea nouă să se scrie de la sine, fără condiționarea celor vechi care te mai împovărează. 

Îndemnul bun pe care mă bucur să-l văd pretutindeni zilele acestea, îl dau și eu mai departe: fii blând cu tine, intrând în noul an! Fii tolerant și încetează să te combați pe tine însuți fără motiv, dar stai treaz în ceea ce privește valorile asumate. Împăcarea cu cele ce au fost nu înseamnă acord total cu ele, sau eșuarea într-o mare de sirop. Putem fi înțelegători cu noi și ținând sus garda valorilor, a scopurilor și eforturilor personale. Acolo este echilibrul ce ni-l doresc în 2024, alături de un pahar de vin, întotdeauna sec.

Va fi

Între Crăciun și Revelion, pun mai jos ceea ce spuneam că nu voi face, adică niște pseudo-rezoluții sub formă de scrisoare către propriii mei copii, cei care îmi inspiră cele mai solide intenții de viitor zilele acestea.

Copiilor mei dragi, care încă trăiți în lumea senină a lui “a fost odată” fără idee de spațiu și timp, vă promit că în anii ce vor veni, vă voi oferi suficiente experiențe de explorare împreună, prin care să faceți cunoștință cu ceea ce înseamnă culoarea în viață. Vom merge să vizităm partea fericită a lumii, dar nu ne vom întoarce privirea nici de la cea teribilă. 

Vom vorbi mult (cum deja începem), vom dezbate și unghiuri inconfortabile atunci când este necesar, și voi aștepta întotdeauna să aud părerea voastră. Abia aștept să descopăr mai multe despre gusturile și preferințele voastre, și despre cum va arăta peisajul nostru de familie care le îmbrățișează pe toate. Deocamdată, avem un perete-galerie roz-verzui, pictat de voi, în care zilnic descopăr ba câte un avion, ba o pisică. Lumea întreagă va deveni pânza voastră de pictat, foarte curând, iar eu sunt bucuroasă să o deschid pentru voi.

Zilnic admir puterea voastră, a copiilor mei de 2 ani și 4 ani, de a fi sincer fericiți și pe nimeni supărați – o formă mai fermecătoare de supărare decât micuțele voastre boticuri îmbufnate, nu aș putea găsi în toată lumea asta. Voi nu vă supărați pe cineva, ci fiindcă s-a întâmplat ceva (cu jucăriile, de obicei), ceea ce spune totul. Vă promit că în viața asta nu voi fi nici eu supărată în mod definitiv pe voi vreodată, indiferent ce ați spune sau ați face.

Vom fi alături de voi atât timp cât veți avea nevoie; vă promit că tatăl vostru și cu mine vom face tot posibilul să rămânem aici pentru voi, trup și suflet prezenți, un timp cât mai îndelungat. Ne vom face analizele la zi, vom fi atenți să facem sport și să bem apă; vom face tot ce ne stă nouă în putință ca să nu trăim niciodată un viitor prematur în care nu am mai fi împreună. Vom continua să ne oferim bucurii personale, familiale, intelectuale, așa cum am început să facem, ca să putem veni înapoi către voi cu tot mai multă energie bună. E un angajament care, în scris, poate suna prozaic, dar pentru noi este transformator.

Vă promit că vom fi bine, pentru voi și pentru noi. 

La mulți ani și un 2024 cât mai bun cu voi!

An End Is A New Beginning

Breathe in, breathe out. Another year has passed. Are you ok?

What was

… just was. For me, 2023 was the year when I resumed work after almost four years spent on parental leave; I finished the first year of my second university, I held the hands of two children who grew up in a year as much as I would have imagined them to do in seven years, I adopted another cat (five in total) and launched the blog. At the same time, I've pulled my hair out from helplessness at times, I've fallen so low that I almost couldn't get up even through therapy (which I've also had my ups and downs with), I've had monthly panic attacks, and I began to understand what "dysthymia" means.

How about you?

You walked far, or instead, you ticked off kilometers in the office or the kitchen. You had many mirrors to look into, or you systematically avoided them. You heard people's voices around you or just that of your own thoughts most of the time. You said to yourself, "This, again?... I don't want it anymore!" or "How good this feels!", sometimes on the same day. You danced or carried heavy bags. You lived longer in the day or the night.

But who's keeping score? We've all been there and done it all, in this real life, not the one on the screens.

It's very tempting (and naturally human) to think in opposite pairs like the ones above. As irresistible as is the tendency to take stock and carry it with you, dominantly, into the new year, like a train from a dress that is too long, on which the door has closed. Along with the balance sheet quickly comes its companion, the categorization – I was better or worse than person X, or the standard I had set for myself, which makes me either confirm my value and feel better or see myself diminished and uncomfortably reduced to the second line.

For a long time, I did this too: balance sheets, followed by New Year's resolution boxes full of sticky notes about what to do more and what to stop doing in the new year. I can only say that maybe 2% of them have come true (due to lack of predictive power or simply timing), the rest contributing to the following year's emotional baggage, and so on.

I tell you: say no, just today, to "I was better or worse than X," but also to "it was good/bad" in general. It is enough that it was like it was, that you are here and now.

I love the idea of Pantone - Color of the Year, precisely because it pushes me beyond my natural tendency to put the year under the sign of a decisive black or white; instead, it reminds me that there are infinite nuances under which we happen to live the year that was or the year to come. And I won't say it's okay to be that way, just that it's human. So we are, so we shall be—with darkness and light daily.

Whatever the color of this ending year, it was your story – ours. Heavier or lighter, more conventional or original, it was a swing between extremes, a daily search for a pocket of balance to draw your breath for the next step. Whether you feel at one extreme of the tolerability continuum or a comfortable average, the things you're going through are perfectly human.

We are made of intervals in which what we call "the normality of life" occurs. Individual intervals on the weight scales, the scale of work performance, or the amount of stress tolerated, but also on scales such as conflict-peace, closeness-distance from loved ones, or depression-absence of it. And the range we tolerate at any given time can be smaller or larger than our mind thinks. Maybe you didn't even realize you were capable of so much, and your resilience has been built on the fly over the past year. You may wonder if you gave in too easily if you could have done more, or were given too much to take. The magic, however, is that the interval is always flexible. We learn as we go, and we grow as we go. We will do this in the new year if we allow ourselves.

At the end of 2023, could you tell your story of things that were, but try to let the new one write itself without the conditioning of the old stuff that still burdens you?

The good exhortation that I'm glad to see everywhere these days is also something I’ll pass on: be gentle with yourself, entering the new year! Be tolerant and stop beating yourself up for no reason, but be vigilant about your values. Reconciliation with the past does not mean total agreement with it or drowning in a sea of syrup. We can be understanding of ourselves and guard our values, goals, and endeavors simultaneously. This is the balance I wish for in 2024, along with a glass of wine, always dry.

What will be

Between Christmas and New Year's, I'm doing what I said I wouldn't do, which is some pseudo-resolutions in the form of a letter to my children, who inspire my most solid future intentions these days.

To my dear children, who still live in the serene world of "once upon a time" with no concept of space and time, I promise you that in the years to come, I will provide you with enough experiences of exploration together, through which you will become acquainted with what color in life means. We will visit the happy part of the world but not turn our eyes away from the terrible part either.

We'll talk a lot (as we're already starting to) and debate uncomfortable angles when necessary, and I'll always look forward to hearing your viewpoints. I can't wait to discover more about your tastes and preferences and what our all-embracing family landscape will look like. For now, we have a pink-green gallery wall painted by you, where I discover an airplane or a cat every day. The whole world will become your canvas soon, and I am happy to open it for you.

I daily admire the power of you, my 2-year-old and 4-year-olds, to be genuinely happy and not upset at anyone - a more charming form of upset than your sassy little pouts I could not find in this whole world. You guys are not mad at someone, but because something happened (with toys, usually), which says it all. I promise that in this life, I will never be permanently angry with you either, no matter what you say or do.

We will be with you as long as you need; I promise you that your father and I will do our best to stay here for you, present body and soul, for as long as possible. We will keep our medical tests up to date; we will be careful to exercise and drink water, and we will do everything in our power to never live a premature future where we are no longer together. We will continue to give ourselves personal, familial, and intellectual joys as we have begun to do so that we can return to you with more good energy. It is a commitment that, in writing, may sound prosaic, but for us, is transformative.

I promise we'll be fine, for you and us.

Happy New Year, everybody!