Soft Eyes - Hard Mind

TL;DR: Oamenii contează mai mult decât Scopul. Dacă sună prea frumos pentru a fi adevărat, probabil așa și este. Cu dorurile îmbrățișăm – în familie, cu mintea votăm – în comunitate.

Salut! Sunt Laura și nu-mi încarc telefonul decât după ce stă câteva ore la 1%. Brățara, la fel. Pe rețelele unde e mare fierberea n-am mai fost cam de prin epoca în care "provocările" online însemnau oameni care-și aruncau găleți cu apă rece în cap. Așadar, se poate spune că trăiesc sub o piatră – iar zilele astea, cam acesta este și sentimentul. Știți voi, când dușul rece pare administrat direct de pe eșafod. Ca și în alte contexte grele, nu evenimentele obiective ale alegerilor din decembrie 2024 par cel mai dificil de acceptat acum, ci gradul de scindare a societății și reacțiile foarte "sobering" de frică și ură pe care și le aruncă, gratuit, persoane (sau boți) din toate taberele, în aceste zile. Scriu azi nu despre faptele în sine, ci despre efectele lor asupra minții, pe care încă încerc să le traduc într-o formă cu care să pot continua să trăiesc. Poate și eu, poate și tu.

Aș fi preferat ca pe blog să nu scriu deloc despre politică, în primul rând fiindcă nu e specializarea mea decât conex (ca absolventă de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării, secția Jurnalism) și apoi pentru că, în genere, nu mă preocupă polisul pe cât mă atrage psyche-ul. În acest moment, însă, nu prea ne mai putem permite cochetăria de a ignora politica. Am stat pe gânduri înainte să compun vreun rând. Întâi am ascultat și am digerat, pe cât posibil, realitatea românească din decembrie 2024, fiindcă nu consider că reacțiile de tip "hot thinking" ar aduce vreun lucru bun în acest context, sporind doar zgomotul general din afară și dinăuntru.

În paralel cu desfășurarea evenimentelor, am început să caut guri de aer proaspăt, surse de lumină în agitația din jur. Și am găsit. Spre marele meu noroc, am o mână de prieteni tried & true ale căror valori le împărtășesc și care au rămas sus și alături de mine prin multe. Și mai am de partea mea o terapeută magistrală, a cărei înțelepciune și bunăvoință mă aduce, constant, înapoi spre soare și viață.

Unei prietene bune îi datorez sintagma: "Look upon the world with soft eyes". Am savurat-o de când am auzit-o. Să te relaxezi în fața lucrurilor pe care nu le poți controla, să privești lumea cu ochii larg deschiși și nu mijiți în suspiciune; cu încredere și cu pornirea spre joc și explorare, nu cu încordarea defensei. Pentru că lumea este demnă de a fi privită așa, cu toate că uneori pare opusul. Formidabil, nu?

Dar cum să faci asta, când e greu și mult și pe afară umblă nenumitul?

Am două vești bune (da, se poate!) – și două proaste (nu e ușor!)

Vestea bună #1: Nu suntem toți căpitani de corabie, deci nu trebuie să fim constant în alertă

Ca mamă, îți petreci ani buni într-o stare de hipervigilență. Îți ascuți urechile ca să auzi orice respirație neregulată a copilului tău, orice scâncet prin somnul cel mai adânc din miez de noapte. Vrei să le faci pe toate, să fii prezentă în fiecare dintre multele roluri pe care le îndeplinești, și asta te face să stai mereu în priză. Așa că, la un moment dat, te molipsești de această obișnuință să fii încordată și productivă. Stai mereu în alertă, vânezi toate semnalele care-ți indică acțiunea și reacționezi instantaneu la ele. Și asta te consumă. La fel se întâmplă și cu vânătorii de știri, ori cu cei care se simt obligați să mențină frecvența postărilor în aceste zile, ori să dea replici oricui, oriunde în numele cauzei, ca într-un fel de sport olimpic. Un singur cuvânt: burnout.

Sănătatea ta fizică, mintală și relațională este mai presus de politica acestor zile. Iar discernământul și coerența cu care îți exprimi opiniile au doar de câștigat dacă ai grijă de sănătate.

Prețuiesc curajul și dârzenia luptei, acolo unde ea este necesară. Dar o stare de luptă constantă, ca mod de viață, nu doar că îți epuizează resursele, dar te și predispune la o capcană mentală, în care îți cauți permanent dușmani care să alimenteze hiperactivarea cu care ai fost obișnuit. Și de aici, un perpetuum mobile al conflictului. Curaj este și să-i pui capăt, să-ți selectezi mai bine luptele, să aduci pacea în interior și în exterior atunci când reflexul este viceversa.

Vestea bună #2: Putem să fim în dezacord și totuși să trăim împreună

Nu pot să neg, observasem de ani buni că nazismul/criptocomunismul/extremismul revin în scenă, și nu de la televizor sau din alte forme de media. Le simțeam răsuflarea în ceafă, în cele câteva cuvinte articulate ezitant în dialogurile față în față și deosebit de productiv în cele emise din spatele tastaturii, cu cei câțiva cunoscuți de această orientare pe care îi mențin în apropiere. Din rațiuni de igienă mentală, în continuare îmi propun să rămân deschisă la cei ale căror opinii politice sau sociale diferă de ale mele; but lurking more, reacting less – citesc multe, comentez puține.

Înainte de acest tur de scrutin, îmi mențineam, oricum, convingerea că, în genere, poporul român nu are apetit pentru extremism. Recentele alegeri, însă, au oferit cu totul altă perspectivă. Mai mult decât orice, au lansat multe întrebări, pe care prefer să le mențin deschise, pentru că, din nou, etichete fierbinți flutură zilele acestea liber în aerul de iarnă și se pare că simplul fapt de a respira în anumite proximități face să ți se lipească vreuna nedorită pe figură – deci, departe de mine gândul de a emite alte etichete, la rândul meu.

Tu îți ții aproape oamenii cu care te contrazici des, sau preferi să le dai cancel? Este mai liniște, ce-i drept, fără opinii incomode – dar viața e mai săracă în aceste echo chambers. În plus, doresc să cred că există mereu posibilitatea de a coexista pașnic, într-o stare de observare, fără a mai lansa discuții în contradictoriu atunci când simți că nu mai poți. Situațiile se pot repeta, istoria se pare că e ciclică – oamenii, însă, sunt o ocurență unică în Univers, care merită respectată și îngrijită. Nu îți da prietenii afară, fără a doua, a treia, a zecea șansă – și nu-ți propune să-i schimbi fără ca mai întâi să încerci să înțelegi perspectiva lor.

Vestea proastă #1: Emoțiile nu sunt suficiente pentru a face o alegere bună

Trăim sau nu într-o mare familie, într-un sat global? În ultimii ani, social media a anulat, aparent, distanța dintre oameni și a dat tuturor o voce. S-a creat mirajul (sau dorința) de a fi ascultat și înțeles de către oameni complet străini, la un nivel altădată rezervat doar părinților sau fraților. Ne simțim ca într-o comunitate de oameni extrem de apropiați și oferim public detalii din viața noastră așa cum doar membrii familiilor obișnuiau să o facă.

Ferdinand Tönnies descrie societatea de masă ca rezultat a două tipuri de grupări: Gemeinschaft (comunitate, colectivitate) și Gesellschaft (societate). Diferența este că într-o colectivitate avem legături de prietenie sau rudenie bazate pe procese afectiv-emoționale cu individul în centru, iar într-o societate, relațiile se bazează pe noțiunea de contract, în care componenta rațională (interesul) trece cu mult în fața celei afectiv-emoționale.

Problema în a ne alege candidații politici pe criterii emoționale este tocmai faptul că scăpăm din vedere contractul social, sau ceea ce câștigăm ca indivizi sau societate versus ceea ce suntem dispuși să cedăm pentru binele colectiv. Când gândim emoțional, suntem orientați spre gratificarea personală și mai puțin predispuși să facem calcule obiective privind sferele de influență sau impactul real al alegerii (cu bune și rele), ori să ne documentăm minuțios referitor la votul pe care îl vom acorda.

Dorul este un sentiment minunat – dorul de casă, de cei apropiați, de starea de bine, de copilărie și zâmbetul bunicilor, de Paradisul pierdut în orice sens personal. Însă dorurile, nostalgiile și nici chiar speranțele nu pot constitui baza deciziei de vot – cel mult, pot fi anexe care să o susțină, odată ce decizia a fost luată rațional, pe baza valorilor și a cântăririi logice a argumentelor pro și contra.

Vestea proastă #2: Întrebările grele sunt necesare

Politica de calitate înseamnă să găsești compromisuri eficiente, în care îți adaptezi principiile și îți respecți oponenții.

Poate fi util să-ți pui următoarele întrebări:

• Tu te regăsești în discursul candidatului pe care l-ai votat?
• Indiferent de tabără, care sunt argumentele pentru care dorești să pui ștampila pe el/ea duminica viitoare?
• Se potrivește planul susținut de el/ea într-o mare măsură cu viziunea ta despre viitor, sau este doar accidental apărut/ă pe traiectoria ei?
• Este capabil/ă să-și ducă la îndeplinire planul, în condiții de stabilitate politică pentru toți cetățenii țării?

Poate că printr-o interogare onestă de acest tip, vom ajunge să realizăm că, de fapt, nu suntem atât de diferiți sau scindați, în esență, ci avem aceleași aspirații, exprimate doar în moduri diferite, iar reconcilierea este posibilă – cu sau fără amânarea anumitor idealuri nerealiste sau lipsite de finalitate benefică.

Mintea funcționează pe bază de imagini. Exercițiu de punere în perspectivă.

În cazul în care întreții idei extremiste sau anti-europene, îți propun un experiment gen "A Clockwork Orange", dar controlat: pune vizualuri peste conceptele abstracte, ca să observi mai ușor unde este problema cu extremismul scăpat de sub control, chiar dacă el sună frumos și seducător. Esențial este să iei imagini din lumea reală (fie din România dinainte de 1989, fie din alte țări-satelit ale Moscovei precum Belarus sau Georgia, ori, de ce nu, chiar din Rusia), nu din cadre de film propagandistic făcute special pentru a-ți induce o stare de bine.

De exemplu, încearcă să vizionezi, dacă poți:

• imagini cu bocancii minerilor din 1990 în maxilarele trecătorilor – pentru a vedea cu câtă greutate s-a produs trecerea spre regimul democratic
• imagini cu jurnaliști torturați de regimurile totalitariste pentru că au îndrăznit să înregistreze abuzurile ce se petreceau în spațiul public – ca măsură a costului pe care îl are, uneori, libertatea de exprimare pe care noi o avem, încă, pe gratis
• imagini cu oameni obișnuiți, femei, bărbați, copii, bătrâni arestați și duși la canal sau, după caz, pușcărie, pentru dizidență
• imagini din unitățile militare unde toți bărbații tineri erau obligați să meargă să facă armata – ceea ce s-ar putea întâmpla din nou
• imagini cu condițiile mizere în care femeile făceau avort – ca reamintire a faptului că nu se poate interzice avortul, ci doar avortul realizat în condiții de igienă și siguranță
• imagini cu magazinele goale de pe vremea când poporul era suveran și aveam toată agricultura și industria doar pentru noi, fără nicio "imixtiune" străină.
  
  ... și compară asta cu ceea ce avem acum în jur. Nu îmi închipui că ar fi prea mulți care să se declare de acord ca imaginile de mai sus să fie noua realitate a prezentului.

„În cele din urmă, omul este acea ființă care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz. Dar el este deopotrivă și ființa care a intrat în aceste camere de gazare cu capul sus, cu rugăciunea Tatăl nostru sau Shema Israel pe buze.” (Viktor Frankl)