(English version, below)

”Poftiți, intrați! Nuuu, nu vă lăsați pantofii la ușă! Oh, God, ok... ok, luați papucii ăștia, avem pisici, you'll thank me later...”

Cât intri, eu împing discret cu un picior fire, cârpe și firimituri care nu-s pentru un ochi de musafir. Pun în treacăt capacul la supă. La noi mereu e câte o supă care fierbe (și mai avea doar puțin), câte un work in progress abia ascuns în ultimul moment, de panică. Și suntem în al patrulea an de părinție.

Aici e casa mea. Vrei să-ți arăt și Pinterestul?... Așa aș putea mai ușor să-ți demonstrez că mai tot ce vezi în jur e provizoriu, o întâmplare, o ciornă. Știu cum pare; ca și cum cineva a dat buzna aici și s-a mutat într-o noapte, eventual la beție. Și cam așa și eram atunci, în săptămâna 37 de sarcină (minus alcoolul, bineînțeles). Normal, nimic nu merge cu nimic, e greu chiar să găsești o singură linie dreaptă în tot apartamentul. Dar hei, eu oricum am planuri mari! Am chiar și un coș de cumpărături deschis pe site la Ikea, de doi ani sau cam așa.

Între acești pereți ne-am petrecut cei mai intenși patru ani din viață. Nașterea primului copil mult așteptat, și postpartumul care m-a lovit ca un bloc în prăbușire; pandemia; venirea celui de-al doilea copil, ca lumina care cade pe un puzzle ce tocmai s-a întregit; al doilea postpartum, cu colții lui care ne-au frânt pe amândoi; renașterea ce vine. Totul în 62 mp, spre periferia Timișoarei, cu ochii la un peticel de iarbă prin geamul neșters de săptămâni.

”Ce mai faci? Oh, bine! Bine, da, uite...”

Tu cum răspunzi la întrebarea asta? Mie îmi vine greu. De ce ne așteptăm neapărat să auzim că ”bine”? Și ce înseamnă, până la urmă, ”bine”? Binele meu nu e neapărat și al tău; poate că pentru un altul e chiar absurd, ridicol sau sfidător. Și atunci, răspunzi vorbind tot despre el, binele tău, sau mai întâi îți iei o secundă să cântărești de unde vine celălalt, care e scala de valori proprie lui și oare ce o fi înțelegând el prin această întrebare, pentru ca apoi să-i răspunzi într-un mod care ar putea avea sens pentru el? Și mai are sens pentru tine, atunci?

Adesea, eu răspund cu ”uite, am mai făcut asta și asta, am rezolvat asta, iar acum sunt chiar aproape să termin asta”. Tipic. Ancorarea în a face, contorizarea realizărilor ca scală de măsurare a valorii, a binelui în lume. Vezi unde e problema? Eu o văd, o recunosc, dar asta nu înseamnă și că o pot depăși direct; mai am, probabil, ani de terapie până atunci.

Dar între timp, dacă mă întrebi, nu îți voi spune direct că ”Bine”. Acel grad de liniștire reciprocă a ajuns, probabil, la un moment dat, printre firimiturile împinse cu piciorul sub dulap. Pentru că vreau să mă vezi, cu adevărat să mă cunoști, când te invit în casa mea. Și știu că, în fiecare dintre noi, sunt infinite nuanțe pe care limbajul nu le captează, între extaz și agonie, chiar în cursul unei zile – și în timp ce suntem bune mame, buni tați. Deci, nu mă văd silită să ”fiu bine”, după niciun standard extern.

E suficient să exist.

Nu sunt bine.

EN:

Come In, Don't Take Your Shoes Off!

I don't wipe my living room windows very often. I like to leave them like this, with all the rain and Saharan dust that makes summer look like a postcard from the 90s – Greetings from the seaside!

"Welcome, come in! No, don't leave your shoes at the door! Oh, God, ok... ok, take these slippers, we have cats, you'll thank me later...”

As you enter, I’ll discreetly push away with my foot some threads, rags, and crumbs that are not for the eyes of a guest. I’ll put the lid on the soup in passing. We always have some soup boiling (and only a little time left until it’s done), some work in progress barely hidden at the last moment out of panic. And we are in our fourth year of parenthood.

This is my house. Do you want me to show you my Pinterest boards too?... That way, I could prove that everything you see around you is provisional, an accident, a draft. I know what it looks like: as if someone ran in here and moved in one night, possibly drunk. And that's precisely how I felt back then, in the 37th week of pregnancy (minus the alcohol). Naturally, nothing goes with anything; it's hard even to find a single straight line in the apartment. But hey, I have big plans anyway! I even have a shopping cart open on Ikea’s website for two years or so.

Between these walls, we spent the most intense four years of our lives. The birth of the long-awaited first child and the postpartum that hit me like a falling block; the pandemic; the arrival of the second child, like light falling on a puzzle that has just been completed; the second postpartum, with its fangs that broke us both; the coming revival. All in 62 sqm, towards the outskirts of Timișoara, with eyes on a patch of grass through the window that hasn't been wiped for weeks.

"How are you? Oh, good! Okay, yeah, look...”

How do you answer this question? It's hard for me. Why do we necessarily expect to hear that "good"? And what does "good" mean, after all? My good is not necessarily yours; perhaps for another, it is even absurd, ridiculous, or defiant. And then, do you answer by talking all about it, your own good, or do you first take a second to weigh where the other person is coming from, what their scale of values is, and what they would be understanding by this question, so that then you do you answer in a way that might make sense to them? And does it still make sense to you then?

Often, I respond with, "Look, I've done this and that, I've solved this, and now I'm close to finishing this." Typical. Anchoring in doing, measuring achievements as a scale for personal value of good in the world. See where the problem is? I see it, I recognize it, but that does not mean that I can overcome it directly; I probably have years of therapy left before then.

But in the meantime, if you ask me, I won't directly say "Good." That degree of mutual reassurance likely ended up among the crumbs kicked under the cupboard. Because I want you to see me, really know me, when I invite you into my home. And I know that, in each of us, there are infinite nuances that language does not capture, between ecstasy and agony, even in a day – and while we are good mothers, good fathers. So, I don't see myself forced to "be good" by any external standard.

It is enough to exist.

I am not okay.