Fiecare perioadă din viața de părinte vine cu anumite dificultăți majore – în timpul sarcinii, adaptarea fizică; la naștere, nașterea în sine; în viața cu un nou-născut, alăptarea și somnul; în primul an cu bebelușul, nenumărate; apoi vin pe rând obișnuirea la oliță, acomodarea la grădiniță ș.a.m.d. În perioada în care ne aflăm noi acum, pot spune cu mâna pe inimă că cel mai greu lucru sunt îmbolnăvirile. Viroze respiratorii inevitabile, infecții bacteriene diverse, boli clasice ale copilăriei, de toate: trecem prin ele cu o frecvență demnă de un anti-erou propulsat de Nurofen. 

(English version, below)

În luna septembrie a acestui an, adică tocmai în pragul sezonului de viroze, am avut prima experiență de internare cu fetița mea de doi ani la spitalul de urgență pentru copii “Louis Țurcanu” din Timișoara, unde am petrecut patru zile amândouă. 

Voi povesti în cele ce urmează experiența noastră din spital, în speranța că le va fi de folos și altor părinți, în a se orienta și, sper, în a gestiona mental mai ușor întreaga situație. Desigur, povestea noastră este relevantă doar pentru cei care trec prin boli ușoare, cu internări de scurtă durată; nu voi îndrăzni să pretind că experiența avută este în vreun fel reprezentativă pentru ceea ce trăiesc părinții ai căror copii sunt internați cu boli grave sau cronice. Am un respect și o admirație infinită pentru acei părinți, care sunt adevărații eroi ai tuturor timpurilor. 

Experiența noastră

Pe scurt, noi am ajuns la spital atunci când o viroză adusă de băiețelul meu din colectivitate s-a transformat, în trei zile, în bronșiolită pentru mezină. Nu am ezitat și am mers direct la UPU atunci când am observat la ea semnele de alarmă ale unei afecțiuni respiratorii care se agravează:

• Efort respirator cu tiraj intercostal (adică abdomenul ei se retrăgea spre înăuntru în timpul inspirației, expunând coastele, din cauză că respirația corectă din piept era îngreunată)
• Respirație sacadată și șuierătoare
• Apatie, moleșeală
• Lipsă totală a poftei de mâncare
• Saturația oxigenului de 94, măsurată cu pulsoximetrul de acasă (ulterior, confirmată la spital)

(Un video foarte bun cu felul în care arată pieptul și burtica unui copil care depune efort pentru a respira au cei de la Tiny Hearts Education, de la care am aflat eu despre acest semn esențial care indică necesitatea intervenției medicale. Recomand din toată inima oricărui părinte să urmărească contul lor de Instagram, pentru sfaturi medicale foarte importante și tehnici de intervenție care, în anumite situații, pot face diferența între viață și moarte pentru cei mici.)

Am fost preluate imediat ce am ajuns la unitatea de primire a urgențelor, iar în timpul controlului, fetița mea a primit rapid branula și masca de oxigen – o priveliște pentru care nu eram defel pregătită. Cu toate emoțiile învălmășite prin care treci, ca mamă, atunci când copilul îți e într-atât de bolnav încât să necesite aplicarea de intervenții medicale, am reușit să-mi pun în cui toate reținerile și am respirat ușurată la gândul că eram pe mâini calificate. În tot acest timp, asistentele și medicii de la UPU cu care am interacționat au fost extrem de calzi și amabili cu noi. După recoltarea analizelor și realizarea anamnezei, proces care a durat aproximativ două ore, am fost anunțate că este necesar să ne internăm. 

Fără bagaje, fără cea mai mică idee despre cum va fi experiența, am urcat în salonul nostru cu patru locuri de la etajul doi, unde am fost repartizate pe patul dotat cu aparatură pentru oxigenoterapie. Au urmat câteva zile în care am primit vizita medicală dimineața, tratament de patru ori pe zi și vizita soțului meu zilnic, la program, după-amiaza. 

Fetița mea vitează a acceptat toate procedurile și le-a parcurs pe cât de ușor e posibil pentru un copil de doi ani scos din mediul său și din rutina cu care este obișnuit, și supus la serii întregi de intervenții din partea unor persoane necunoscute. În brațele mele, cu ursulețul strâns tare la pieptul ei, a avut puterea de a trece peste toate, iar calmul ei și veselia pe care și le-a păstrat în tot acest timp mi-au vindecat și mie inima. 

Primele zile au fost cele mai grele – acomodarea împreună cu copilul tău într-un salon cu alte trei mame și copii suferinzi, totul într-un spațiu extrem de restrâns și cu o singură toaletă pentru întreg palierul, a fost dură. Lucrul acesta te izbește la început: precaritatea condițiilor din spital. Apoi, te întrebi cum vei reuși să faci lucrurile cele mai banale, de exemplu un duș cu copilul, și îți pui la punct strategii, care simplifică oarecum logistica. După care, începi să privești în jur. Le vezi pe colegele de salon, cu adevărat le percepi. Sunt oameni ca tine, în aceeași situație ca tine; camaraderie.

Ceea ce ne-a ajutat să trecem mai ușor peste dificultățile inerente șederii în spital a fost în primul rând atitudinea foarte pozitivă și competentă a medicilor specialiști și rezidenți ai spitalului “Louis Țurcanu”, din grupul care s-a ocupat de cazul nostru, precum și firea prietenoasă a majorității asistentelor și infirmierelor cu care am interacționat. În mai toate cazurile, am reușit să comunicăm bine, să formăm o echipă; încredere. 

Am simțit că pot să mediez pentru fetița mea atunci când situația a impus-o – spre exemplu, am fost ascultată când am semnalat că o perfuzie de 10 ore ajunsă la sfert nu mai era necesară, întrucât fetița mea deja se alimenta și se hidrata normal, în mod autonom. Mi-am dat silința să fiu cât mai receptivă și să mă transform, atunci când eram întrebată, într-o portavoce pentru copilul meu și, viceversa, într-un recorder cât mai fidel al recomandărilor medicale primite, în timp ce făceam tot ce-mi stătea în puteri pentru a o liniști pe fetița mea. Recunosc, firea mea anxioasă și hiperanalitică a fost uneori pusă la încercare, însă m-am străduit să-mi eliberez mintea de gândurile parazite și să nu le las să fie un obstacol în fața actului medical; bineînțeles, fiind pregătită în orice moment să intervin dacă aș fi simțit că nu sunt auzită sau dacă intuiția mi-ar fi spus că ceva nu este în regulă. Din fericire, nu a fost cazul; liniștire.

Și am fost externate a patra zi, atunci când fetița mea s-a stabilizat suficient pentru a nu mai avea nevoie de susținerea prin oxigen și medicația intravenoasă, urmând să continuăm tratamentul și recuperarea acasă. Am apreciat faptul că spitalizarea nu a fost extinsă dincolo de acest punct, dat fiind că starea emoțională a fetiței mele nu mai era chiar ideală și, de asemenea, dificultățile logistice ale statului în spital creșteau de la o zi la alta. Vindecarea ei a fost completă după câteva săptămâni; eliberare.

Către mamele din spital

Te văd acum pe tine, mamă de bebeluș, copil sau adolescent internat în acest spital sau în oricare altul. Știu acum prin ce treci atunci când altcineva îți preia copilul bolnav, iar tu aștepți cu sufletul la gură ore, zile sau săptămâni întregi să vezi cum se va termina totul. Știu cum te strădui în fiecare moment să fii liniștită și zâmbitoare față de copilul tău, când, de fapt, tu simți că te prăbușești pe dinăuntru. Îmi pare rău că treci prin toate astea.

Te-am văzut în fiecare mamă lângă care am avut ocazia să stau, în spital. 

Am simțit multe lucruri în acele zile: frică, milă, dezgust, speranță, ușurare, dezamăgire, epuizare. Dar ceea ce NU am simțit a fost singurătatea. Pentru că ai fost cu mine.

Mamele din spital sunt cel mai puternic trib pe care l-am cunoscut, fizic, de când am devenit și eu mamă. Fie că este spitalul pediatric sau maternitatea în care am dat naștere, mamele din spital au fost mereu o sursă de putere și lumină. Alături de ele am plâns și am râs, m-am și enervat uneori, am povestit experiențe, am împărțit provizii, pe scurt – am improvizat un fel de “acasă”.

Așa că acum, tu, mamă de copil internat, vreau să știi cât de puternică ești.

Reziliența ta de mamă ți-a fost pusă la încercare de multe ori, iar acum nu este decât încă unul dintre hopuri. Este diferit de cele cu care te-ai obișnuit, da, dar nu e imposibil de trecut, fiindcă în tine sunt resurse de nebănuit; poate nu le conștientizezi când e vorba de tine, dar cu siguranță le manifești atunci când este vorba despre copilul tău. Și nici nu trebuie să te străduiești foarte tare ca să le scoți la iveală, resursele tale vin exact atunci când e nevoie de ele. Am fost martoră de nenumărate ori la transformarea mamelor în supereroi pentru copiii lor, astfel încât cred din tot sufletul că din izvorul acesta de putere cu toatele ne alimentăm.

Vreau să știi cât de inspirată ești.

Prima persoană la care copilul tău merge când are nevoie de ajutor ești tu. Primul medic al copilului tău ești tot tu. Dependența totală a copilului bolnav de tine îți poate aminti de perioada de bebeluș și, pentru unele mame, lucrul acesta e greu de gestionat. Dar cel mai important este că ai avut prezența de spirit să înțelegi semnele de boală gravă pe care le-ai văzut la micuțul tău și ai avut înțelepciunea să ceri ajutorul specializat al medicilor. Deci, ți-ai făcut misiunea cum se putea mai bine.

Știu că te macină multe gânduri, poate încerci să înțelegi dacă ai făcut bine, dacă ai luat decizia potrivită la momentul potrivit. Un lucru este important: faci tot ce poți cu informația și energia pe care o ai în acest moment.

Energia ta nu este nelimitată și e normal să te simți și epuizată – pe cât de normal este să (îți dorești să) te odihnești. Dacă ai posibilitatea, fă-o! Este cel mai bun lucru, acum. Un copil bolnav și un părinte epuizat sunt o combinație periculoasă. 

Știu că nu te mai simți tu însăți, după șirurile de nopți nedormite, după ce nu ai mai făcut un duș normal de zile întregi și nici n-ai mai pășit dincolo de gardurile spitalului parcă din altă viață. Te uiți în oglindă și nu te mai recunoști. Aș vrea, însă, să recunoști pe fața ta altceva: semnele puterii cu care ai dus și duci în continuare lupta de care e nevoie pentru ca puiului tău să-i fie bine.

Vreau să știi cât de frumoasă ești. 

In the Hospital With My Child - A Letter to the Mothers in Hospital Rooms

Every period of parenthood comes with certain major difficulties – during pregnancy, it’s the physical adjustment; at birth, the birth itself; in the newborn life, breastfeeding and sleep; in the first year with a new baby, countless ones; then comes potty training, accommodation in kindergarten, etc. In the times we're in right now, I can honestly say that the hardest thing is illness. Inevitable respiratory viruses, various bacterial infections, classic childhood illnesses, you name it: we go through them with a frequency worthy of a Nurofen-fueled anti-hero.

In September of this year, just at the very start of the virus season, I had my first hospitalization experience with my two-year-old daughter at the emergency hospital for children "Louis Țurcanu" in Timișoara, where we both spent a total of four days.

In the following part, I will tell the story of our experience in the hospital, in the hope that it will be useful to other parents, for getting oriented and, hopefully, for managing the whole situation more easily from a mental standpoint. Of course, our story is only relevant to those going through mild illnesses with short hospitalizations; I will not dare to claim that the experience I had is in any way representative of what parents whose children are hospitalized with serious or chronic diseases live. I have infinite respect and admiration for those parents, who are the true heroes of all time.

Our experience

In short, we ended up at the hospital when a virus brought by my boy from the kindergarten turned, in three days, into bronchiolitis for my little girl. I didn't hesitate and went straight to the ED when I noticed the warning signs of a worsening respiratory condition:

• Respiratory effort with intercostal retractions (meaning her abdomen was pulling in during inspiration, exposing her ribs, because proper chest breathing was difficult)
• Breathing jerky and wheezing
• Apathy, malaise
• Total lack of appetite
• Oxygen saturation of 94, measured by pulse oximeter at home (later confirmed at hospital)

(A very good video of what the chest and belly of a child who is struggling to breathe looks like is made by the folks over at Tiny Hearts Education, from whom I learned about this essential sign that indicates the need for medical intervention. I wholeheartedly recommend all parents to follow their Instagram account for very important medical advice and intervention techniques that, in certain situations, can make the difference between life and death for the little ones.)

We were checked in as soon as we arrived at the emergency department, and during the check-up, my little girl was quickly given a branula and oxygen mask – a sight I was completely unprepared for. With all the mixed emotions you go through as a mother when your child is so sick as to require medical intervention, I managed to put all my thoughts on hold and breathed a sigh of relief knowing I was in qualified hands. All the while, the nurses and doctors at the ED that we interacted with were extremely warm and kind to us. After collecting the lab samples and taking the anamnesis, a process that took about two hours, we were informed that it was necessary to be hospitalized.

Without any bag and without the slightest idea of what the experience would be like, we went up to our four-seat hospital room on the second floor, where we were assigned to a bed equipped with oxygen therapy instruments. A few days followed when we received the doctor's visit in the morning, treatment four times a day, and my husband's visit every day, on schedule, in the afternoon.

My baby girl accepted all the procedures and went through them as easily as possible for a two-year-old child removed from her environment and the routine she is used to, and subjected to a whole series of interventions from unknown people. In my arms, with the teddy bear held tight to her chest, she had the strength to get through it all, and her calmness and cheerfulness that she maintained all this time healed my heart as well.

The first few days were the hardest – fitting in with your baby in a hospital room with three other mothers and suffering babies, all in an extremely tight space and with only one toilet for the entire floor, was tough. This is what strikes you at first: the precariousness of the conditions in the hospital. Then you ask yourself how on Earth will you manage to do the most mundane things, for example, a shower with the baby, and you develop strategies, that simplify the logistics to some extent. After that, you start looking around. You see the roommates, you start to really perceive them. There are people like you, in the same situation as you; camaraderie.

What helped us to get over the difficulties associated with a stay in the hospital was primarily the very positive and competent attitude of the specialist doctors and residents of the hospital “Louis Țurcanu”, who dealt with our case, as well as the friendly nature of most of the nurses I interacted with. In most cases, we managed to communicate well, to form a team; trust.

I felt I could advocate for my little girl when the situation called for it – for example, I was heard when I pointed out that a 10-hour infusion that had reached a quarter was no longer necessary, as my little girl was already feeding and hydrating normally, on her own. I forced myself to be as receptive as possible and to turn myself, when asked, into a spokesperson for my child and, vice versa, into the most faithful recorder of the medical recommendations received, while I did the best that was in my power to calm my little girl. I admit that my anxious and hyper-analytical nature was sometimes put to the test, but I tried to free my mind from the parasitic thoughts and not let them be an obstacle to the medical act; of course, being ready at any moment to intervene if I felt that I was not being heard or if my intuition told me that something was wrong. Fortunately, this was not the case; reassurance.

And we were discharged on the fourth day when my little girl had stabilized enough to no longer need oxygen support and IV medication, and we would continue treatment and recovery at home. I appreciated that the hospitalization was not extended beyond this point, as my little girl's emotional state was no longer ideal, and the logistical difficulties of being in the hospital were increasing by the day. Her recovery was complete after a few weeks; release.

To the mothers in the hospital

I see you now, mother of a baby, child, or teenager admitted to this hospital or any other. I know now what you must go through when someone else takes care of your sick child and you wait with bated breath for hours, days, or weeks to see how it all turns out. I know how you struggle every moment to be calm for your child and put a smile on your face when you feel like you are falling apart inside. I’m so sorry you are going through all this.

I saw you in every mother I had the opportunity to sit next to, in the hospital. I felt many things in those days: fear, pity, disgust, hope, relief, disappointment, exhaustion. But what I did NOT feel was loneliness. Because you were there with me.

Hospital moms are the strongest tribe I've known, physically, since I became a mom myself. Whether it was the pediatric hospital or the maternity hospital where I gave birth, the mothers in the hospital were always a source of strength and light. Together with them I cried and laughed, I got angry sometimes, I told stories, shared supplies, in short – we improvised a kind of "home".

So now, you, mother of a hospitalized child, I want you to know how strong you are.

Your resilience as a mother has been tested many times, and now it's just another trial. It's different from what you're used to, yes, but it's not impossible to overcome, because you have unbounded resources; you may not realize that when it comes to you, but you certainly manifest them when it comes to your child. And you don't even have to work very hard to bring them out, your resources come exactly when you need them. I have witnessed countless times the transformation of mothers into superheroes for their children, so I believe with all my heart that we all draw from this source of strength.

I want you to know how inspired you are.

The first person your child goes to when they need help is you. Your child's first doctor is you. The sick child's complete dependence on you can remind you of the baby period and, for some mothers, this is difficult to manage. But the most important thing is that you had the clarity of mind to understand the signs of serious illness that you saw in your little one and you had the wisdom to seek the specialized help of doctors. So, you accomplished your mission as well as possible.

I know that you have a lot of thoughts, maybe you are trying to understand if you did the right thing, if you made the right decision at the right time. One thing is important: you do the best you can with the information and energy you have right now.

Your energy is not limitless and it's normal to feel exhausted too – just as it's normal to (want to) rest. If you have the opportunity, do it! It's the best thing, right now. A sick child and an exhausted parent are a dangerous combination.

I know you don't feel like yourself anymore, after rows of sleepless nights, after you haven't taken a normal shower for days and you haven't stepped beyond the hospital fences seemingly since the past life. You look in the mirror and you don't recognize yourself. However, I would like you to recognize something else on your face: the signs of the strength with which you fought and are still fighting the battle needed for your child to be well.

I want you to know how beautiful you are.