Despre mine

Bine ai venit! Sunt Laura Bojincă-Moisei, fost jurnalist, actual om de marketing și viitor psiholog.

Am crescut într-un oraș mic de munte și am cunoscut iubirea, dar și neiubirea; singurătatea și bucuria. Sunt produsul unui amalgam provincial de influențe, tipic anilor '90. Peste el am întors foaia atunci când am ales să mă stabilesc la Timișoara, pentru a urma prima facultate, în domeniul științelor comunicării.

Sunt căsătorită din 2017, iar acum sunt mama unui băiețel (2019) și a unei fetițe (2021), plus a celor patru pisici, colegele noastre de apartament.

Am gândit proiectul Nu Sunt Bine din neputință.

În 2019, eram în toiul unui postpartum întunecat și plin de anxietate, care m-a luat complet prin suprindere, cu toate că ar fi fost semne care să-l prezică: avusesem o sarcină destul de complicată și o primă naștere grea. Pandemia, apărută și ea între timp, mi-a adâncit depresia postnatală. Călcam pe un teritoriu complet nou, iar în jurul meu (și al nostru, ca mică familie) se lăsase liniștea. Nu aveam cui să-i spun despre mine, nu aveam curajul să admit că ceva nu e ok, nu îndrăzneam nici măcar să formulez un gând despre starea mea, dat fiind că omulețul nou și drag avea încontinuu atâtea nevoi pe care doar eu i le puteam îndeplini, ocupând 110% din timpul unei zile. M-am imersat complet în această experiență.

Eram parcă din nou în adolescență, în căutarea a cine sunt eu (acum, ca mamă) și a unei mâini de ajutor pe acest drum nou și straniu, în care totul se transformase, dintr-o dată, în ceva nefamiliar – de la corp la minte, de la identitatea mea socială și profesională la eul cel mai intim. De fapt, bâjbâiam singură în matrescență – o etapă a vieții care în unele culturi tradiționale justifică un adevărat rit de trecere, susținut de o întreagă suită de ajutoare înțelepte, adunate pentru a o susține pe femeia care tocmai a devenit mamă să se integreze în noua ei viață, precum și pe tată să-și asume cu bine rolul cu care partenera tocmai l-a înzestrat, atunci când a adus copilul lor pe lume. Celebrarea matrescenței (și a patrescenței) era o formă de recunoaștere a profundei și radicalei transformări prin care trece persoana care devine părinte.

Dar noi eram singuri. Ca milioane de alte familii noi. Singuri cu bucuria noastră imensă și cu durerea teribilă – a pierderii omului care erai, a fricii că nu poți face față rolului de părinte sau că nu faci bine sutele de lucruri mărunte, a epuizării și neglijării de sine, a atâtor umbre din trecut care știu cum să iasă la iveală atunci când ești vulnerabil.

Am căutat în jur o cale să mă ridic. Ușile familiare au rămas închise. Mă scufundam, împreună cu soțul, ținându-ne de câte o mână și încercând să înotăm cu cealaltă.

Am fost atunci destul de norocoasă să găsesc mame curajoase care au ieșit la rampă, în online, și și-au spus poveștile, atât de asemănătoare cu a mea. Am intrat în comunități online de femei care mi-au dat, în timpul pandemiei, acel sentiment de comuniune de care aveam atât de mare nevoie. Internetul mi-a fost tribul de care duceam lipsă. Aveam zero ore de terapie la activ.

Fast forward 4 ani, viața s-a schimbat. Reziliența a crescut, odată cu copiii. Am început terapia, care m-a adus înapoi la mine și m-a ajutat să-mi (re)găsesc sensul. M-am îndrăgostit atât de mult de proces, încât am dat admitere în 2022 la Facultatea de Psihologie din cadrul Universității "Babeș Bolyai" din Cluj-Napoca, iar acum stau cu entuziasm pe băncile școlii pentru cea de-a doua oară. Și drumul continuă.

Am aflat, pe parcurs, câteva adevăruri esențiale.

#NuSuntSingura

Cu toate că adesea chiar părea așa, am avut nevoie să-mi amintesc că problemele mele nu sunt doar ale mele; suntem multe și mulți care suferim, la distanță, dar simultan. Asta nu face singurătatea personală mai ușor de dus, desigur; dar a fost ciudat de liniștitor să realizez că nu doar eu trec prin ea. Cu peste 322 milioane de persoane diagnosticate cu depresie la nivel mondial (cf. OMS), și 5% dintre români suferinzi de această afecțiune, este deci vorba despre o mare, și solitară, comunitate.

Nu te naști știind cum să fii părinte; asta se învață.

Nu te naști cu răbdarea de care ai nevoie pentru a trece cu bine peste încercările grele; asta se formează.

Nu te naști pentru a trăi solitar și pentru a-ți rezolva (eventual, chiar perfect) problemele de unul singur; asta pur și simplu nu ar trebui să se întâmple.

#NuEsteUnMoft

Am aflat că problemele de sănătate psihică sunt printre primele cauze de deces în rândul unor categorii de oameni printre care mă aflam (mamele în primul an postpartum). Nu, depresia și anxietatea nu sunt un moft. Nu sunt o cale de a cere atenție, în timp ce alții trec prin lucruri mai grele. Sunt probleme reale, cu consecințe serioase asupra persoanei care trece prin ele, a celor apropiați și a societății.

Dacă te confrunți și tu cu depresia, anxietatea sau cu alte probleme de sănătate psihică, să știi că poți să primești acum ajutor specializat, în mod gratuit, pentru ca să te simți cu adevărat mai bine.

DepreHub oferă un helpline gratuit anti-depresie pentru ☎️adulți și vârstnici: 0374 456 420 | ☎️ și pentru adolescenți: 0374 461 461. Poți apela 24/7, pentru a primi suport psiho-emoțional spre a depăși stările grele cu care te confrunți. De asemenea, în mod special pentru noii părinți, organizația oferă și linia telefonică 0374.451.362, la care un grup dedicat de psihologi voluntari pregătiți să ofere asistență în timpul perioadelor stresante și pline de incertitudine cu care femeile se pot confrunta pe parcursul maternității.

Dacă te confrunți cu o situație de criză, linia telverde a Alianței Române de Prevenție a Suicidului îți stă la dispoziție zilnic între 19:00 – 07:00 la numărul de telefon 0800 801 200 (apelabil gratuit la nivel naţional din orice reţea) sau prin email la sos@antisuicid.com. În caz de urgență, te rugăm să apelezi numărul 112.

SănătateaMintală.ro este o platformă de informare lansată de Code4Romania, unde poți găsi ghiduri și alte materiale relevante despre sănătatea mintală pentru toți, prin care să poți înțelege mai bine situațiile cu care te confrunți și să poți găsi instrumente utile de adresare a lor.

În plus, dacă ești student, în campusurile universitare din principalele orașe mari ale țării poți solicita ajutor în punctele dedicate de consiliere și orientare psihologică.

#DrumulContează

Experiențele din acei ani mi-au arătat că, pentru a găsi o cale spre viață, e uneori nevoie să suferi inimaginabilul, la capătul căruia poți crește spre sens și lumină.

Suferința nu este un stigmat.

Da, cei din jur te evită uneori, când ești în toiul ei, ca și cum ai purta la vedere o mască ce le repugnă. De aceea, poți fi tentat să ascunzi durerea, sub frazele frumoase și politicoase care ne sunt scut emoțional în fața vulnerabilității, oferind altora un happy-end: sunt bine, sunt ok, nu-ți face griji, nu am nimic. Iar tragic este cum, de multe ori, peste această defensă se lasă tăcerea.

Este important să-ți trăiești și asculți propria durere; nimeni nu poate face asta în locul tău, desigur. Dar înțelesul ei poate fi mai ușor găsit atunci când ai un umăr bun alături, o ureche deschisă și lipsită de judecată, un om plin de răbdare și de empatie care să te vadă cu adevărat.

Iar când ajungi la capătul durerii, primești și darul ei – o imagine mai clară despre cine ești, care-ți sunt valorile, unde-ți este iubirea și sensul.

#VorbeșteDespreTine

Când înotam în depresie, primeam adesea de la cei din jur întrebarea de complezență: "Ce mai faci, ești bine?", la care răspundeam mereu "Da, sunt ok." - și conversația se termina, convenabil, aici. O tăcere în doi sau mai mulți, peste o durere personală care rămânea neexprimată.

Și-am zis că nu mai tac.

Am început NuSuntBine ca un loc de vorbit (și de tăcut), împreună. Un spațiu sigur în care ne împărtășim experiențele personale despre anxietate și depresie în diverse contexte:

• mame, tați, copii și relații familiale
• adolescență, adaptare la școală și în grup, experiențe dezadaptative
• integrare în muncă și burnout
• dependențe și comportamente autodistructive
• găsirea și împlinirea potențialului propriu

... totul fără a ne da ochii peste cap sau a ne ascunde după deget.

Voi spune în primul rând povestea mea, cu vocea mea (în română sau în engleză, alternativ, cer scuze de pe acum pentru acest amalgam). Tot ceea ce citești aici vine din partea unei persoane care, deși nu este încă specialist, a fost și rămâne deschisă și dornică de a înțelege cât mai mult din acest domeniu vast al sănătății psihice.

Dacă ai ajuns aici, înseamnă că avem povești asemănătoare. Mi-ar plăcea să o știu pe a ta. Îmi poți scrie oricând pe nusuntbine@gmail.com.

Mi-aș dori să te îmbrățișez, dar nu am decât cuvintele la dispoziție. E ok să nu fi bine, iar eu sunt cu tine.

Cu drag,

Laura